marți, octombrie 20, 2020
Diverse

Povestea cutremurătoare a Elenei Petrescu, căreia i-a murit socrul de COVID. Ultimele clipe terifiante ale bărbatului, pas cu pas!

1.18KVizualizari
Astăzi, doamna Elena Petrescu a postat pe pagina sa de Facebook povestea cutremurătoare a socrului ei care s-a internat bolnav de COVID și a murit în chinuri groaznice. Deznodămâtul este terifiant!
„Purtaţi mască să nu ajungeţi la spital! Este un strigăt de disperare… O să vă povestesc ce am păţit în speranţa că cineva poate fi salvat. Rupeţi-vă 5 minuţele din timpul vostru să citiţi această poveste, chiar dacă este lungă.
În data de 24.09.2020, la ora 18:10 (Sălătrucel, Vâlcea), am sunat la 112, deoarece socrul meu avea febră 41.6. M-au trimis după algocalmin şi mi-au spus să aşteptăm. La ora 22:20, am resunat la ambulanţă deoarece nu venise nimeni şi mi s-a spus că nu au ambulanţe. Într-un final, au trimis o ambulanţă de la Brezoi (ora 23:30), care l-a preluat pe socrul meu pe picioare, doar cu această febră şi oboseală, împreună cu portofelul cu acte şi bani (mai jos vă explic de ce am pus acest detaliu). L-au dus la camera de gardă a Spitalului Râmnicu Vâlcea, unde l-au pus la perfuzii, urmând ca, a doua zi, să îl transfere la Spitalul de Boli Infecţioase Râmnicu Vâlcea. Şi aici începe calvarul! 🙁
Zilnic, i s-au făcut perfuzii. După 4 zile de aşteptare, a venit, în sfârșit, rezultatul testului Covid: POZITIV. Conform documentelor, pe 26.09.2020, i s-au făcut analizele la sânge, unde i s-a descoperit diabet, chiar şi aşa s-a continuat administrarea de medicamente şi perfuzii. Socrul avea un bypass femural.
În fiecare zi, sunam la spital şi dna doctor nu avea timp să vorbească cu noi. Asistentele ba ne spuneau că e de prea puţin timp la ele şi nu au ce să ne spună, ba că este mai bine ca la internare (a fost mutat în 3 saloane). După câteva zile, socrul a început să aibă dureri groaznice de picioare. Sunam la spital şi ne spuneau că e de la COVID şi, după zile întregi de dureri, o asistentă s-a dus să îi pună o sticlă de apă caldă la picioare, care, bineînţeles, nu a avut niciun efect. Suna şi plângea de dureri, dar spitalul, doctorii, nu aveau ce să îi facă, conform spuselor lor.
Am reuşit să dăm de dna doctor (să ne înţelegem că nu accepta să vorbească nici cu alţi doctori pe care noi îi cunoşteam şi au încercat sa afle mai multe despre starea de sănătate a socrului, iar asistentele de pe această secţie se roagă să ajungă până la pensia anticipată. Nimeni nu are voie să sufle în faţa ei). Ne-a spus că au chemat ambulanţa să îl ducă la un control la chirurgie şi că socrul este de 2 zile la terapie intensivă, însă nu vrea să îl transfere („că nu ştim noi ce înseamnă terapie intensivă şi nici nu vrea să ne spună”).
Surpriză: ambulanţa nu a venit nici după 2 zile. Abia a 3-a zi au reuşit să vină să îl ducă. Sunăm la spital şi ne spune că dna doctor nu este. Îi spunem asistentei că am găsit plasmă de la un fost pozitiv Covid şi, subit, o găseşte pe dna doctor, care ne spune că nu a mai făcut transfer de plasmă, să ne interesam noi cum se face transferul de la donatorul din București la Râmnicu Vâlcea. Sunăm la centrul de transfuzii şi ne spun că nu se poate şi că de la spital trebuie să ceară la banca de plasmă. Bineînţeles, acest lucru nu s-a întâmplat.
După vizita la chirurgie, şoc… Concluzie: trebuie să îi amputăm măcar un picior, căci a făcut cangrenă şi unul este foarte rău. (Doamna doctor ne spune că îi este frică să mai intre la el în salon, din cauza durerilor… Păi, dacă nu te-a interesat de ce îl dor în halul asta…)
O sunăm din nou pe dna doctor să ne dea dosarul cu analizele de la spital şi ne spune că mâine, că astăzi nu este. Îi explicăm că este urgent, că am vorbit cu mai mulți medici la Bucureşti. Că poate fi vorba de ore şi că poate muri. Ne-a spus că poate reuşeşte pe seară totuşi să ajungă. Dupa 20 de minute, ne trimite documentele pe WhatsApp (documente cu multe săgeţi de recompletare: după mintea mea de om obişnuit, acestea sunt făcute fix înainte să le trimită). Între timp, bineînţeles, socrul se simţea din ce în ce mai rău.
În 2 ore, primim răspuns de la Bucureşti să ne dăm acordul să îi amputeze picioarele. Sunăm inapoi şi ne spune că totul în hârtii este pregătit, dar niciun spital nu vrea să îl primească. Nici Târgu Mureş, nici Piteşti, nici Horezu, nici Sibiu. Într-un final, cei de la Horezu acceptă transferul şi, la ora 22, pe 06.10.20, îl transferă. Îl bagă la terapie intensivă şi a doua zi ne spun că nu îl pot opera, că nimeni nu acceptă, deoarece este prea târziu şi nici dacă îi amputează picioarele nu rezistă. Socrul ne suna de 20 de ori pe zi plângând să găsim un doctor să îi taie picioarele, că nu mai rezistă de dureri.
Pe 08.10.2020, la ora 4.20, ne sună că nu mai poate respira, să dăm de o asistentă. Sun la spital şi îmi răspunde portarul, care îmi spune că nu poate să îmi facă legătura pe secţia de ATI decât la 8 dimineaţa şi îmi dă un număr de la camera de gardă. Sun la acel număr şi surpriză: îmi răspunde o femeie, care îmi spune că nu este de la spital, este o persoană fizică. După 20 de minute, sunăm socrul şi ne spune că nu a venit încă nimeni. Continuăm să îl sunăm la 20 de minute şi, într-un final, cineva a ajuns la el.
La 6.20, ne sună din nou, plângând, să găsim un doctor să îi taie picioarele. Acestea a fost ultima conversaţie cu el. La 9.20, sunăm din nou şi ne răspunde o asistentă pe numărul lui, care ne ia la rost. Că cine suntem!? Îi spune soţul că este fiul persoanei al cărui telefon este și că vrea să ştie ce face tatăl. Răspunsul a fost: a murit. Într o izbucnire de moment, soţul i-a spus că nu este normal aşa ceva: să sune el să afle. Asistenta i-a spus că a murit DOAR de o oră şi ceva.
La prânz, sun din nou la spital să aflu care este procedura de preluare şi înmormântare, iar asistenta îmi dă numărul domnului doctor, căci nu ştie. Sun şi îmi răspunde dl doctor, care îmi spune că l-au dus la morgă. Îmi povesteşte că a ajuns la dânsul în stare critică, cu insuficiență respiratorie, insuficienţă renală şi ocluzie de by pass. Au încercat să îi diminueze durerile, dar nici morfină nu îşi făcea efectul. Îmi spune că mă resună să îmi spună ce să facem în continuare.
A doua zi dimineaţă, mă sună şi îmi spune că trebuie să îi duc cartea de identitate. Îi spun că eu cu mâna mea am dat-o asistentei de pe ambulanţă. Că era la el în momentul preluării. Sunt sigură. Întreb dacă mai este portofelul şi îmi spune că nu ştie, că asistenta a căutat doar buletinul. Într un final, m-au sunat de la spital să fac o declaraţie pe propria răspundere că s-a pierdut buletinul, să poată elibera certificatul de înhumare.
Sâmbătă, am fost să recunoaştem decedatul şi aici am avut cea mai mare surpriză neplăcută. Socrul era pus în sac negru (care este normal dupa protocolul Covid), însa era în pijamalele cu care a stat la spital şi avea toate furtunele de la oxigen şi perfuzii. Nimeni nu s-a sinchisit să le scoată să le arunce că sunt deşeuri periculoase. Aşa a fost băgat în sicriu.
Ne-au adus sacul cu lucruri să vedem dacă sunt toate, dar portofelul cu banii şi actele erau singurele care lipseau. Din păcate, asta se întâmplă în România. Este strigător la cer să furi de la un om care a murit sau este pe moarte portofelul, pentru nişte amărâţi de bani. Nici măcar nu te-a lăsat sufletul să laşi actele acolo (dacă se poate spune că ai suflet).
Aşadar, oameni buni: purtaţi mască şi aveţi grijă de voi. Să nu ajungeţi în spitale, că nu se ştie dacă mai ieşiţi. Socrul meu avea picioarele albe şi, în 2 săptămâni, s-au cangrenat până la brâu. De ce? Pentru că nu îi interesează dacă mai ai altceva în afară de Covid. Nimeni nu a văzut timp de o săptămână că i s-au înnegrit picioarele, pe nimeni nu a interesat de ce are aceste dureri groaznice. Din păcate, se moare din neglijență, spitale pline, doctori puţini care ştiu sau nu cum să trateze pacienţii, obosiţi”.
Sursa: Facebook (informaţii preluate ad litteram)